Bunătatea nu este de natură omenească, ci este  de natură divină din moment ce ea a fost inclusă în roada Duhului. Aș putea spune că este parte din caracterul lui Dumnezeu.

Omul s-a făcut părtaș bunătății  în momentul în care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ea ajungând în om prin intermediul Duhului Sfânt ce locuia în el încă din prima zi de la creația sa. Constatarea lui Dumnezeu după ce l-a creat pe om a fost următoarea: „... erau foarte bune.” (Gen. 1/31) Frumusețea (farmecul) omului din grădină îl dădea tocmai această bunătate. Dumnezeu l-a numit pe om: foarte bun.

Până când? Până în ziua în care omul a nesocotit porunca divină, iar Dumnezeu a hotărât: „Duhul Meu nu va rămânea pururea în om, căci nu este decât carne (fire) păcătoasă.” În aceste condiții nu mai exista bunătate, deoarece răutatea îi luase locul: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Gen 6/5) 

În concluzie: Nu există bunătate fără Dumnezeu. Omul nu se poate considera bun prin eforturile sale, datorită faptului că firea pământească nu produce bunătate. Ba dimpotrivă: umanitate fără divinitate, înseamnă bestialitate.

Dar ce este bunătatea?

Este opusul răutății, iar răutatea este lipsa bunătății. Locul nu rămâne gol. Este ocupat  permanent de cineva. Bunătatea este parte componentă a dragostei întrucât știm deja că „... dragostea este: îndelung răbdătoare și plină de bunătate.”  (1Cor. 13/4a) Înțeleg de aici că plinătatea dragostei este bunătatea ca și „acționar majoritar”. Dragostea: îndelungă răbdare - stare de conservare, iar bunătate - parte activă. Fiind mereu activă bunătatea nu poate fi ascunsă. Ea înseamnă acțiune (purtare) și se manifestă în priviri, în gesturi, în vorbe și fapte. Ea este ușor de observat de cei din jurul nostru: Saul îl urmărea pe David să-i ia viața. Când Saul a căzut în mâinile lui David, el i-a cruțat viața vrăjmașului Său și nu l-a omorât, ci doar i-a dat un semn că ar fi putut să o facă, tăindu-i cu sabia colțul hainei, după care a strigat în auzul celor prezenți: „fiindcă ți-am tăiat colțul hainei și nu te-am ucis, vezi că în purtarea mea nu este răutate, nici răzvrătire... ” Saul a plâns și a recunoscut: „Tu ești mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ți-am făcut rău. Tu îți arăți azi bunătatea cu care te porți  față de mine, căci Domnul mă dădu-se în mâinile tale și nu mai omorât.” (1Sam. 24/11-18) O bunătate arătată chiar și față de vrăjmași. Bunătatea  unora îi determină pe alții să verse lacrimi. Dar să nu ne grăbim ca nu cumva să scăpăm din vedere expresia lui Saul: „îți arăți azi bunătatea”. Mâine sau în fiecare zi, e la fel, sau a fost doar „azi”? Dacă vom analiza viața lui David vom vedea că nu totdeauna a dovedit bunătatea din ziua de „azi”. Pentru că bunătatea sa era precară - omul  fiind în continu schimbare, el a luat ca reper bunătatea lui Dumnezeu în relație cu casa lui Saul și a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”

Dar cum este bunătatea lui Dumnezeu? Nu este aceeași cu bunătatea omului. NU. „... cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât de mare este bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El.” (Ps. 103/11) O bunătate nemăsurată. Dacă n-ar fi fost așa am fi fost pierduți și nimiciți pentru totdeauna, dar suntem în viață datorită bunătății Lui. Deși bunătatea Sa este nemăsurată, constat că ea se consumă și se epuizează datorită răutății oamenilor. Însă e un har pentru noi să știm că: „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit și îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață.” (Pl. 3/21-23) Datorită  bunătății - parte componentă a dragostei lui Dumnezeu - a fost posibilă mântuirea acestei omeniri: „Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu și dragostea Lui de oameni... El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci prin îndurarea Lui... ” (Tit 3/4,5)

Ce răspuns dăm noi la bunătatea lui Dumnezeu? Bunătate ce ne îndeamnă la pocăință...

Nimeni nu trebuie să se pocăiască de frica iadului, sau de teama de Dumnezeu, deși ni se spune că El este un foc mistuitor, ci suntem chemați să ne pocăim datorită bunătății Lui. Asta înseamnă că trebuie s-o facem din dragoste, determinați de bunătatea unui Fiu de Dumnezeu care a venit să moară în locul nostru. Și totuși de ce nu se pocăiesc oamenii? Pentru că deși au ochi, ei nu văd bunătatea lui Dumnezeu. Totul e să vezi cum bunătatea s-a transformat și a rezultat dragostea: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii a lui Dumnezeu... ” (1Ioan 3/1) Da, ei au ochi dar nu văd, deoarece mintea lor a orbit-o dumnezeul veacului acestuia ca să nu vadă strălucind Evanghelia slavei.” (2Cor. 4/4)

Din această nemăsurată bunătate, Dumnezeu a rupt o fărâmă și ne-a dăruit-o fiecăruia. Suntem îndemnați să prețuim puținul ce l-am primit și să-l păstrăm  la loc de cinste: „Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia, leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale. Astfel vei căpăta trecere înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Prov. 3/3,4) Bunătatea are totdeauna o latură practică în relație cu semenii noștri: „... fiți buni unii cu alții, miloși,   iertați-vă unii pe alții cum va iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efes. 4/32)  Bunătatea este totdeauna asociată cu mila. Nu există bunătate fără milă în relație cu semenii noștri. În acest sens Isus a dat o pildă în care ni se spune de ignoranța reprezentanților religiei (preot și levit) față de un muribund ce zăcea între viață și moarte la marginea drumului după ce a fost bătut și jefuit de tâlhari. Toată bunătatea omenească „deteriorată” de indiferența celor doi „creștini”, a fost restaurată de mila unui samaritean ce s-a oprit din drumul său -  oferindu-i o mână de ajutor...

Da „... ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui.” (Prov. 19/22)  Bunătate ce ar trebui să fie văzută în priviri, în vorbă, în gesturi dar mai ales în faptă. Până și animalele ar trebui să vadă bunătatea ta. Dacă ele nu știu unde să se ascundă când intri în curte, este deja o problemă... La sfârșit, toți cei ce te-au cunoscut, începând cu soția și copiii, să poată spune: a fost un om bun la suflet - asta înseamnă un nume bun ce este mai de preț decât untdelemnul mirositor.

Indiferent de poziția ce o ai în biserică, sau ce slujbă aduci lui Dumnezeu, sau cât te ostenești pentru Dumnezeu, dacă toată jertfirea ta este lipsită de bunătate totul este în zădar, deoarece Dumnezeu a cerut: „Bunătate nu jertfe.” (Osea 6/6) 

Jertfele sunt bune și primite dar însoțite de bunătate. Bunătate - parte din roada Duhului...

Fiți binecuvântați!